Aach / Immendingen, Germania, 18 august 2018

Acesta nu este chiar un jurnal de călătorie. Este o înșiruire de curiozități despre fluviul Dunărea, cu a cărui imensitate suntem atât de obișnuiți. Dar nu oriunde, ci aproape de munții Pădurea Neagră, nu departe de locul unde își începe călătoria… Dar să începem cu începutul: de data asta fără Daniela, pe meleaguri nemțești, încep o zi de sâmbătă ce se anunța ploioasă și urâtă: o zi de plictiseală, în așteptarea vremurilor mai bune… Și cum orice zi începe cu o omletă bună, deschidem frigiderul și constatăm că „az nu e oo”. Și cum afară vremea pare a se îndrepta (un pic de ploaie, dar și raze de soare), sărim pe biciclete (Ciprian & Kidu, colegi de celulă în aventura nemțească, în timp ce Daniela umblă teleleu tocmai la Sarajevo) cu direcția Aach, un mic orășel, atestat ca sat în 1100 și ca oraș în 1283, unde se află și cel mai apropiat supermarket.. cu ouă.

Pedalăm cam 5km – nu o sa povestim aici drumul pe bicicletă prin Germania. Nu are rost, totul este asfaltat (drumuri pe câmp, forestiere, lăturalnice, chiar și șosele), sunt indicatoare, piste, etc, nu ai cum să te pierzi și nici nu are rost sa zicem aici: „urmezi pista de biciclete pret de 5km”. Frumos, oricum, căci ne aflăm într-o zonă cu dealuri înalte și păduri, în Batten-Württemberg, vecini cu Bavaria. Iar infrastructura face drumul pe bicicletă mult mai ușor.

La un moment dat, pe dreapta, un lac și un indicator din care întelegem că acolo ar fi cel mai puternic izvor din Germania. Oprim și facem poze (după ce am trecut pe la supermarket):

Aachtopf și bicicleta cu praz

Aachtopf și bicicleta cu praz

Lacul își are originea sub o stâncă unde se pot vedea două găuri ce par a fi foarte adânci și apa se agită ușor. La prima vedere, nimic impresionant, dar la coada lacului se formează un adevărat râu – râul Radolfzeller Aach, ce se varsă în lacul Konstanz, apoi în apele Rinului (Rinul se revarsă în lacul Konstanz, sau Bodensee, după care în continuă drumul spre nord). Și, deși nu pare impresionant (ca Izbucul Cernei, de exemplu, unde apele sunt învolburate), totuși cantitatea de apă pare uriașă.

 

Nimic altceva interesant, așa că mergem acasă și continuăm lectura pe wikipedia. Izvorul este cel mai puternic izvor carstic (adică format din ape ce traversează sisteme de peșteri) din Germania – are un debit mediu de 8.500 litri pe secundă și se numește Aachtopf. Și partea cea mai interesantă – sursa principală a izvorului este Dunărea! Dunărea, care la scurt timp după formare, se scurge în subteran printr-o serie de sifoane numite „Donauversickerung” și care pentru peste 100 de zile pe an, pe o distanță de câțiva kilometri dispare complet. Deodată ziua noastră de sâmbată devine interesantă… adică fluviul Dunărea este cumva (parțial) afluent al Rinului, printr-un sistem de peșteri activ,  în continuă expansiune – cantitatea de apă pierdută de Dunăre în Aachtopf este din ce în ce mai mare, estimându-se că aproximativ 7000 de tone de calcar sunt erodate anual de apă, iar în viitorul îndepărtat este posibil ca Dunărea, odată intrată în subteran să se scurgă în totalitate în Rin (sursa). Dar nu este un motiv de îngrijorare, Dunărea nu va dispărea, căci afluenții din aval o vor readuce la viață – numai că izvoarele sale vor fi altele. Dar nu o sa apucăm nici noi, nici acest blog vremurile alea.

Și revenind la ziua fără planuri: omleta e gata mâncată, berea gata băută și bicicleta gata să parcurgă cei 20 de km peste micii munți/dealuri până în apropiere de Immendingen, unde se află un astfel de sifon – Donauversickerung. Drumul până acolo e greu – după 10 km de urcare continuă, apoi drum vălurit, în cele din urmă ajung la o albie de râu complet uscată: Dunărea! Numai o minusculă baltă e singura urmă de apă. Panouri fel și fel, cu multe informații (numai unul în engleză) ne explică ce se întâmplă și cam pe unde se ascunde fluviul. Și tot de pe panouri aflu că o parte din apă se scurge cam 12km prin subteran spre Aach, dar că în aval cele mai lungi canale subterane au 18km: mai sunt 2 astfel de zone cu sifoane de scurgere, iar în sezoanele ploioase mai trece apă și prin albia momentan seacă.

Albia secată a Dunării – apa trece numai în perioadele ploiase

Intru pe o mică potecă, pe bicicletă, pe sub un panou care interzice accesul bicicletelor – dar ce să fac cu ea, căci nu am antifurt. Dar nemții sunt oameni pașnici și îmi zâmbesc amabil făcându-mi loc pe potecă. Danke! Pedalez cam 1km și din 2-3 bălți acum Dunărea are ceva apă. O baltă mai mare și agitată mă face să opresc. În sus văd un râu, în dreptul meu este un sifon, iar mai jos râul e doar un pârâu ce dispare după câteva zeci de metri, complet:

Sifonul - Donauversickerung

Sifonul – Donauversickerung – evident, apa se infiltrează și treptat, nu numai aici

Deși fotografiile nu sunt impresionante, și râuri am mai văzut dispărând sub pământ (la munte e frecvent, un exemplu ar fi Viștea Mare, în Făgăraș, care dispare complet doar pentru a apărea mai jos), știind că privesc un fluviu lung de aproxivativ 2800 de km, și cu un debit mare mă minunează un pic.

Continui pe potecă, în amonte, până dau de un pod. Aici, fluviul ce mai jos cu 2km este complet uscat, este plin de pești uriași, pe care nimeni nu-i pescuiește (și care nu se văd în poze):

Dunărea cu 1km înainte de sifon

Dunărea cu 1km înainte de sifon

Și uite cum o zi care nu anunța nimic, se transformă într-una în care am văzut Dunărea altfel. Tot frumoasă și misterioasă, deși tot mai dragă îmi e la Cazane. Și un mic filmuleț cu apa ce dispare: