Crovurile Mehedinților – câmpiile de la munte

Munții Mehedinți, prin crovuri și vârfuri, 14-15 iulie 2018

Priviți din valea Cernei, munții Mehedinți „apar” ca un zid vertical, imposibil de escaladat, cu stânci albe, decorate cu frumosul pin negru de banat. Nimic nu trădează relieful ciudat de sus – lipsa unei creste definite, un labirint de vârfuri, poieni și stânci ce par a fi turnate din beton, cu forme ciudate, nicidecum naturale. Și totuși, poteci imposibile escaladează zidul și pătrund în lumea Poienilor de Sus, sau a Crovurilor Mehedințiului – pentru locuitorii zonei, „crov” înseamnă groapă, adâncitură, iar pentru geografi, crovul reprezintă o formă de relief cu aspect de depresiune formată prin tasare, mărginită de versanți abrupți.

Și pe lângă toate astea, știam dintr-o tură de prin iulie 2011 că la umbra ciudaților fagi bătrâni cresc câmpuri de frăguțe. Și tot atunci descoperisem o poiană ferită, lângă un izvor ascuns sub pietre – munții Mehedinți și mai ales Crovurile sunt cunoscute pentru lipsa surselor de apă, surse ce nu lipsesc cu desăvârșire, dar sunt departe de traseele marcate și nu apar pe hărți.

Și începem….

Ziua 1: Valea Cernei – Cheile Tâmnei – Crovul Mare – Vf. Broscan – Izvor

Nu are sens să povestim ziua precedentă, decât, poate să spunem că am pus cortul într-o poieniță amenajată, înainte de Dumbrava, unde am plătit 6 lei pentru cort și 8 lei pentru mașină, și am beneficiat de vatră de foc, masă cu băncuțe, izvor și toaletă ecologică – totul foarte curat și liniște.

Sâmbătă de dimineață, ne trezim greu și pe la 11 suntem la intrarea pe traseul ce duce, prin cheile Tâmnei, în Crovul Mare.  Chiar la intrarea în traseu este un panou cu harta zonei, iar vis-a-vis o parcare amenajată, cu coșuri de gunoi și măsuțe. Loc perfect pentru lăsat mașina. De aici pleacă mai multe marcaje, al nostru, cruce roșie fiind cel ce duce în cealaltă parte a muntelui, la Isverna. Plecăm cu rucsacii destul de grei – niciodată nu am știut să dozăm mâncarea, așa că și acum avem prea multă. Urcușul începe brusc, greu și nu ne va da pauză până în Crovul Mare. Însă, peisajul este frumos – pădure bătrână, cu copaci înalți, crescuți printre stânci uriașe.

Știm că nu vom mai găsi apă până la lăsarea serii, așa că, după aproximativ o jumătate de oră, alimentăm la primul izvor întâlnit. Pe hartă, la 200m distanță mai este trecut un izvor, dar hotărâm să facem plinul aici, căci nu se știe în ce stare este cel de-al doilea. Alimentăm, și observăm că dintr-o scorbură ne privesc doi ochi – un pui pufos de bufniță. Nu il putem fotografia clar, căci nimeni nu are aparat foto cu zoom, dar e tare simpatic și ca să nu îl deranjăm, nu ne apropiem de el. După 200m depășim cel de-al doilea izvor (care arată mai bine decât primul) și luăm în piept o urcare foarte abruptă pe o potecă frământată de vite.

Primul izvor spre Cheile Tâmnei

După porțiunea grea, panta se domolește, și intrăm în Poiana Tâmna (pe unele hărți, Poiana lui Beniog). Iarba este până la brâu, dar se vede poteca. Trecem pe lângă sălașuri părăsite și pășim cu frică, căci pământul este plin de un soi de greieri uriași pe care nu ai cum să îi eviți. Invazie! Accelerăm, căci insectele și vegetația înaltă ne dau o stare de disconfort, și intrăm iar în pădurea bătrână.

Poiana Tâmnei

Urcarea tot grea, și în curând, marcajul ne duce la intrarea în Cheile Tâmnei, sau Foeroaga Tâmnei – un canion cu pereți verticali ce poate fi parcurs cu efort, dar fără pericol. Înainte de chei, un punct de belvedere ne înșiră în fața ochilor toată creasta munților Cernei, cu Biliana, Zăscol și Arjana spre stânga, și culmea Vlașcu în prin plan – culmea Vlașcu aduce a „trapezul Viștea – Moldoveanu” din acest unghi:

Privind spre munții Cernei, înainte de Cheile Tâmnei

Cheile Tâmnei ne pun mușchii la încercare, dar ne și încântă. Privind în jos, pare că venim din văzduh, iar în sus pare imposibil.

Și… gata urcarea, și pare că suntem o echipă de fotbal de intră pe teren – Crovul Mare este o poiană de 500m diametru, și 150m adâncime, mărginită de jur împrejur de pante abrupte – aspect de stadion. În mijloc câțiva copaci (fagi și un brad) fac o umbră deasă, și deși e răcoare ne prăbușim sub coroana uriașă. Un alt grup de 14 persoane se odihnește lângă o stâncă. Mâncăm dulciuri și continuăm urcușul, pe cruce roșie, spre Isverna.

Crovul Mare

Urcăm în continuare și suntem atenți, căci va trebui să facem dreapta spre vârful Broscan, pe traseul marcat bandă roșie. Știm din alte ture, că nu este indicator, dar de îndată ce terminăm urcarea, pe un copac, spre dreapta observăm banda roșie. De aici și până pe vârful Pietrele Albe ar trebui urmat acest traseu. Continuăm să urcăm (doamneee, cât am urcat azi!!), și marcajul dispare în tufișuri sub vârf. Tot din altă tură știm că ar trebui să treacă peste vârf și să coboare în partea cealaltă, și decidem să ocolim, prin dreapta vârful, pe curbă de nivel, pe o potecă ciobănească. Lapiezuri uriașe și interesante ne atrag atenția.

Ocolim vârful și regăsim traseul. Din amintiri, credem că asta a fost cu urcarea pe ziua de azi și merităm o pauză de masă. Mâncăm, dar vântul se întețește și e cam deranjant. După masă ne continuăm drumul și ne mirăm de calea aleasă de marcaj. După ce trece peste vârful Broscan, marcajul coboară într-o vale, apoi urcă. Nu are nici un sens, așa că ocolim pe curbă de nivel și întâlnim iar marcajul pe partea cealaltă. Moment în care privim spre munții Cernei, pe care nu îi mai vedem. Sunt în ceață și în câteva minute începe să plouă. E greu de numit ploaie, par mai degrabă picături aduse de vânt. Dar e ora 16, suntem obosiți și în 5 minute corturile sunt întinse într-o poiană. Somn. Nimic nu e mai adormitor decât o ploaie măruntă ce lovește cortul.

Prima montare a corturilor

Somn numai pentru o parte dintre noi, căci Cosmin simte ca ploaia nu e ploaie, și la ora 17, e iar căldură, soare și corturile sunt în rucsaci. De aici urmează o zonă în care marcajul o ia în direcții necunoscute și inexplicabile – dispare în stânci. Noi cam știm direcția generală pe care o ținem – mergem pe lapiezuri, printre lapiezuri și prin poienițe pline de fragi. Înaintăm greu – acum nu mai urcăm, dar nu poți călca fragii, trebuie culeși. Deși nu mai este perioada lor unii sunt chiar uriași și foarte parfumați.

Ținem direcția pe gps, și traversăm o pădurice, la finele căreia găsim marcajul. Știm, din 2011, că în mod inexplicabil marcajul o ia iar printre stânci, dar va duce la capătul poienii pe care noi o traversăm, poiană care are și un mic izvor – izvor marcat pe OpenStreetMap, dar nu și pe hărțile turistice. Tot din 2011, la 100m de izvor știm o poiană la baza unor stânci și la marginea pădurii de fag, poiană aflată pe traseul (ciudat) marcat. Ajungem în poiană unde campăm, după 8h de la start și deși vântul suflă tare, aici suntem feriți.

Urmează o noapte liniștită, un cer plin de stele și o liniște deranjată doar de corturile care sunt scuturate din când în când de câte o adiere.

Apus în munții Mehedinți

Noapte bună!

Ziua 2: Izvor – vf. Pietrele Albe (1335m)  – Crovul Medved – Poienile Porcului – Crovul Mare – cheile Tâmnei – valea Cernei

Vârful Pietrele Albe, în depărtare

Ziua 2 ne întâmpină odihniți și cu poftă de mâncare. Abia la 11 ne punem în mișcare, alimentăm cu apă (până la izvoarele de lângă șosea nu vom mai găsi), și plecăm. Știm că banda roșie urcă pe vârful Pietrele Albe, dar marcajul dispare între stânci (iar!) și noi decidem să nu îl urmăm. Coborâm până la baza vârfului pe piciorul înierbat și ne întâlnim iar cu marcajul. De la locul de campare, de sus, vârful părea accesibil, o urcare pe pietre, apoi o scurtă pădurice și cam atât. Numai că urcăm, urmând de data asta marcajul destul de bine amplasat. Și urcăm, mâncăm fragi până când credem ca suntem la doi pași de vârf. Dar nu… intrăm într-o pădure cu copaci înalți și tot urcăm prin frunze uscate și ne luptăm cu roiuri de muște mici și albastre. Și vârful tot nu se vede. După două ore de la plecare, pășim în sfârșit de vârf. E soare, dar vântul suflă cu putere, așa că șederea nu este prea plăcută. Admirăm din nou munții Cernei, vedem cătunele pe care le cunoaștem foarte bine, vedem locurile unde am campat, la Dobraia, la Ineleț, desenăm traseele pe care le-am făcut în alte dăți și realizăm cât de mult am putut urca și ne mirăm ce distanțe mari am parcurs. Și facem planul să ajungem spre zona Vlașcu și mai departe spre Godeanu. În partea opusă, tot podișul Mehedinți este la picioarele noastre, iar Isverna se vede frumos la poale.

Pe vârful Pietrele Albe

De aici ne despărțim de banda roșie (care duce în poiana Țăsna, experiență neplăcută în trecut, căci marcajul e rar și poteca ne-conturată, prin desișuri), și pornim spre crovul Medved, pe marcaj Punct Galben (marcaj pe care îl vedem chiar sub vârf). Coborârea este abruptă și lungă, dar poteca este vizibilă și destul de bine marcată, deși culoarea galbenă a marcajului pe pietre albe este o combinație destul de nefericită.

Coborâm în cel mai mare crov al Mehedinților – Crovul Medved, adânc de 170m și cu un diametru de 1km.

Crovul Medved, în vale

În crov se află o fostă stână, și o fântână – singura sursă de apă de pe hărțile turistice – care nu pare chiar în regulă – apa nu este limpede, poate datorită ploilor recente ce au inundat zona. Urmează o urcare grea spre Poienile Porcului, întinderi uriașe, perfect plate:

Poienile Porcului

Traversăm poienile porcului – o serie de 3 poieni despărțite de praguri de calcar – și coborâm iar în Crovul Mare, pe care de data aceasta îl vedem de sus, și care, acum chiar pare mare:

Crovul Mare

După o scurtă pauză ne pregătim de lunga coborâre la mașini, pe valea Cernei. Coborâm 700m verticali în 2.7km (ceea ce urcasem în prima zi), distanță care adăugată la cele două zile de mers ne toacă genunchii. Ajungem la mașini transpirați și obosiți, după 8h cu pauze lungi, dar știm o lubeniță (pepene verde, pentru non-olteni) ascunsă strategic în tufișuri, care ne pune pe picioare.